Rezumat

          Proba surprinde esența procesului penal, influențând radical aflarea adevărului, iar aici ne raportăm la adevărul obiectiv, privit ca o realitate existentă și adevărul judiciar, privit ca situația de fapt reținută de organele judiciare după administrarea probelor.

            Doctrina subliniază că[1] ”în sistemul nostru procesual, aflarea adevărului obiectiv constituie un deziderat ce impune, în esență, să existe o concordanță deplină între situația de fapt reținută de organele judiciare după obținerea probelor și realitatea obiectivă.”
            Astfel, aflarea adevărului în procesul penal (judiciar) se face pe bază de probe, dar în același timp, sub condiția garanției din partea organelor judiciare a administrării legale și loiale a probelor.

Rezultă așadar o obligație relativă din partea organelor judiciare în îndeplinirea atribuțiilor lor, nefiind posibilă motivarea încălcării legislației în virtutea aflării adevărului obiectiv.

Cuvinte-cheie: dreptul la apărare, proces echitabil, dreptul la informare, prezumția de nevinovăție, garanții procesuale

   I.  Probele, mijloacele de probă, procedeele probatorii

    Potrivit art. 97 Cod de Procedură Penală, ”constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace:

a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;

b) declaraţiile persoanei vătămate;

c) declaraţiile părții civile;

d) declaraţiile martorilor;

c) înscrisuri, rapoarte de expertiză, proces-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;

f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege;"

Potrivit art. 98 alin (3) Cod de Procedură Penală, ”procedeul probatoriu este modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă.”

Observăm faptul că ”legiuitorul defineşte noţiunile de "probă" şi de "procedeu probator", ultima nefiind menţionată în enunţul marginal, dar nu mai defineşte "mijlocul de probă", al cărui înţeles era enunţat în art. 64 din legea veche. În aceste condiţii, este locul să reamintim o definiţie dată în doctrină şi care se remarcă prin cuprinderea ei, respectiv aceea potrivit căreia mijloacele de probă sunt "mijloacele de investigaţie sau de descoperire a probelor şi de administrare a dovezilor în procesul penal"[68]. Acelaşi autor grupează categoriile de mijloace de probă în mijloace orale, scrise, materiale şi tehnice[69] şi, astfel, conturează un cadru destul de clar cu privire la opţiunile puse la dispoziţia organelor judiciare pentru a constata elementele de fapt care pot servi drept probe, mai ales într-un sistem deschis al mijloacelor de probă.”[2]

În continuare, vom defini mijloacele de probă. Constituie mijloace de probă ”acele mijloace legale prin intermediul cărora probele sunt administrate în procesul penal, informațiile necesare rezolvării cauzei fiind relevate organelor judiciare și celorlalți participanți la activitatea judiciară.”[3]

     II. Administrarea probelor

Cu privire la sarcina probei, vom avea în vedere acțiunea penală, dat fiind faptul că acțiunea civilă urmează regulile prevăzute de legea civilă.

Astfel, vom observa faptul că administrarea probelor este o obligație pentru organele judiciare în procesul penal, iar părților și subiecților procesuali principali le revine un drept, dreptul de a propune probe.

În conformitate cu art. 99 Cod de Procedură Penală, ”în acţiunea penală sarcina probei aparţine în principal procurorului, iar în acţiunea civilă, părţii civile ori, după caz, procurorului care exercită acţiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare. În procesul penal, persoana vătămată, suspectul şi părţile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe.”

Vom observa faptul că obligația punerii în mișcare și exercitării acțiunii penale este stabilită la rang de principiu în dreptul procesual românesc, cu excepțiile prevăzute. Astfel, în conformitate cu art. 7 Cod de Procedură Penală: ” Procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) şi (3).

(2) În cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.

(3) În cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mişcare şi exercită acţiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obţinerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzută de lege.”

Cu privire la prezumția de nevinovăție, în procesul penal inculpatul este nevinovat până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre definitivă, orice dubiu profitând acestuia.[4]

CEDO consideră că ”în îndeplinirea funcţiilor lor, membrii completului de judecată să nu pornească de la ideea preconcepută că inculpatul a săvârşit fapta incriminată; sarcina probei revine acuzării şi orice îndoială este în avantajul persoanei acuzate. În plus, acuzarea are obligaţia de a-i preciza persoanei în cauză ce acuzaţii i se aduc – pentru a-i oferi ocazia să îşi pregătească şi să îşi prezinte apărarea în mod corespunzător – şi de a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie (Barberà, Messegué şi Jabardo împotriva Spaniei, pct. 77; Janosevic împotriva Suediei, pct. 97). Prezumţia de nevinovăţie este încălcată în cazul în care sarcina probei este transferată de la acuzare apărării (Telfner împotriva Austriei, pct. 15). Sarcina probei nu poate fi transferată în cadrul unei acţiuni de despăgubire, introdusă ca urmare a unei rezoluţii definitive de încetare a urmăririi penale (Capeau împotriva Belgiei, pct. 25). 202. Exonerarea de răspunderea penală nu se opune angajării răspunderii civile în scopul obligării la plata de despăgubiri pentru aceleaşi fapte, pe baza unei sarcini a probei mai puţin stricte [Ringvold împotriva Norvegiei, pct. 38; Y. împotriva Norvegiei, pct. 41; Lundkvist împotriva Suediei (dec.)].”

În conformitate cu art.6 din Convenție, ”orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”

Observăm așadar faptul că este de datoria organelor judiciare să dovedească dincolo de orice îndoială rezonabilă, fiind o diferență fundamentală între săvârșirea unei infracțiuni sau urmărirea penală a unei persoane și condamnarea definitivă a acesteia.

     III. Loialitatea administrării probelor

            În doctrina franceză , principiul loialității a fost definit ca regula potrivit căreia este interzisă utilizarea unor mijloace, strategii, tertipuri ce au ca scop administrarea cu rea-credință a unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracțiuni, în vederea obținerii unui mijloc de probă, dacă prin aceste mijloace se aduce atingere demnității persoanei, drepturilor acesteia la un proces echitabil sau la viață privată.

Potrivit art.101 Cod de Procedură Penală: ” Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe.

(2) Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.

(3) Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.”

            Jurisprudența CEDO reflectă un principiu legat de buna administrare a justiţiei, hotărârile judecătoreşti trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază [Papon împotriva Franţei (dec.)]. Astfel, Curtea apreciază că[7]: ”utilizarea într-un proces penal a unor depoziţii obţinute printr-o încălcare a art. 3 – fie că respectivele infracţiuni sunt calificate drept tortură, tratament inuman sau degradant – privează în mod automat procedura de echitate în ansamblul său şi încalcă art. 6 [El Haski împotriva Belgiei; Gäfgen împotriva Germaniei (MC), pct. 166]. Situaţia este similară şi în cazul utilizării de probe materiale obţinute în mod direct prin intermediul unor acte de tortură [Jalloh împotriva Germaniei (MC), pct. 105; Gäfgen împotriva Germaniei (MC), pct. 167]. Utilizarea unor7 astfel de probe obţinute prin intermediul unui tratament contrar art. 3, care se situează în afara sferei torturii, nu încalcă totuşi art. 6 decât dacă se demonstrează că încălcarea art. 3 a influenţat rezultatul procedurii, adică a avut un impact asupra verdictului de vinovăţie sau asupra pedepsei [El Haski împotriva Belgiei, pct. 85; Gäfgen împotriva Germaniei (MC), pct. 178]. 140. Aceste principii se aplică nu doar în cazul în care victima unui tratament contrar art. 3 este însuşi inculpatul, ci şi atunci când este vorba despre un terţ (El Haski împotriva Belgiei, pct. 85). În special, Curtea a hotărât că utilizarea în cursul procesului de probe obţinute prin tortură constituie o denegare de dreptate flagrantă chiar şi atunci când persoana de la care au fost obţinute probele în acest fel este o altă persoană decât acuzatul [Othman (Abu Qatada) împotriva Regatului Unit, pct. 263 şi 267].”

            După cum se poate observa o componentă importantă a principiului loialității administrării probelor este interdicția de a fi folosite metode care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti sau relata conștient și voluntar fapte, în scopul obținerii probelor.

            O altă reglementare importantă este interdicția provocării unei persoane de a săvârși o infracțiune sau de a continua săvârșirea acesteia în scopul obținerii probelor.

            Rezultă așadar o garanție a respectării principiului loialității administrării probelor în procesul penal, sancțiunea fiind excluderea probelor nelegal administrate.

            În conformitate cu art. 102 Cod de Procedură Penală: ” Probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.

(2) Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

(3) Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.

(4) Probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod.”

            Prin urmare, vor fi excluse atât probele obținute prin încălcarea principiului loialității precum: probele obținute prin prin violență, amenințare, provocarea săvârșirii unei infracțiuni sau folosirea metodelor care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti sau relata conștient faptele, cât și probele obținute prin încălcarea principiului legalității, respectiv cele care sunt obținute cu încălcarea dispozițiilor legale.

             Practica judiciară înregistrează numeroase probleme legate de excluderea probelor nelegal administrate. Cu titlu exemplificativ: Dosar nr. #####/3/2020/a1*(2705/2021), Curtea de Apel București admite contestația inculpatului împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminare și stabilește faptul că: ”Principiul loialităţii administrării probelor nu se limitează doar la conduitele interzise de art. 101 din Codul de procedură penală, ci trebuie interpretat în lumina jurisprudenţei ####, în conformitate cu care acest principiu este o componentă a dreptului la un proces echitabil. "Echitatea" este corespunzătoare ideii de dreptate, corectitudine, respectare a drepturilor celorlalţi, egalitate a tuturor în faţa justiţiei şi de soluţionare fără părtinire. Această noţiune are evident, din punct de vedere al dreptului, şi o componentă procedurală, ce ţine de modalitatea în care o cauză este soluţionată, deci de dreptul la un proces echitabil. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin intrarea în vigoare a Anexei la Protocolul nr. 11 adiţional, a inserat ca titlu al art. 6 "Dreptul la un proces echitabil". În baza art. 101 al. 1 CPP, art. 118 CPP în interpretarea data prin Decizia CCR nr. 236/02.06.2020, cu referire la art. 282 CPP, vor constata nulitatea relativă a autodenunțului numitului ##### ##### din data de 19.12.2017, a declarației luate în calitate de martor, inculpatului ##### ##### la data de 19.12.2017, a declarației luate în calitate de martor, numitului #### ##### ########## la data de 10.10.2017 și a interceptărilor (convorbiri şi procese verbale de redare din datele de 29.11.2017 și 05.12.2017, împreună cu suporții optici aferenți) realizate cu concursul martorului #### ##### ########## în datele de 23.11.2017 și 24.11.2017.”[8]

            Cu privire la aprecierea probelor, în conformitate cu art. 103 Cod de Procedură Penală: ” Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

(2) În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

(3) Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.”

            Astfel, dacă martorului i-a fost acordat statutul de ”martor protejat”, fiind respectate toate dispozițiile legale, ori are calitatea de investigator sau colaborator, iar cu această ocazie declară aspecte relevante în cauză, instanței de judecată îi revine obligația de a corobora aceste dispoziții legale și de a dispune o soluție care să respecte pe deplin dreptul la apărare.

            Cu privire la același aspect, este de remarcat faptul că hotărârea instanței de judecată de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi, însă se poate întemeia în măsură determinantă pe aceste declarații dacă dispune o soluție de achitare sau încetare a procesului penal.

            Concluzionând, apreciem că standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o garanție procesuală a aflării adevărului și a dreptului la un proces echitabil.  De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.